19 februarie 2022

 

CUVINTE INTELEPTE



O să o iei de la capăt. Nu pentru că poți sau vrei asta, ci pentru că nu există altă cale. Odată ajuns la un "capăt" descoperi ce se află dincolo. Dincolo de ce credeai că e posibil, omenesc sau firesc. Acolo, după " capătul puterilor tale" acolo e puterea ta infinită. Și ceea ce îți curge prin vene nu o să mai fie sânge, o să fie adevărul tău. Adevărul tău pe care dacă nu treceai dincolo de capăt, nu îl găseai. Adevărul pe care nu l-ai vrut, nu l-ai chemat și nu l-ai ales. Doar era mereu acolo, așteptând sa fii pregătit pentru el. Și adevărul este că nu există limită. Nu există capăt, decât sfârșitul frânghiei de siguranță și începutul firului subțire de adevăr pe care îți centrezi toată existența. Și nu, nu se rupe. Pentru că oricât de puternică ar părea orice minciună, ea este dărâmată de firul subțire de adevăr, pe care este cusută întreaga lume. Din acel fir subțire de adevăr deslușești un capăt. Apoi, începi să descoperi...ce e după capăt? E viața ta. Bine ai venit în viața ta.


"TE VĂD",

una dintre cele mai frumoase și mai puternice fraze din filmul Avatar.

Înseamnă să vedem în fiecare persoană pe care o întalnim, un Avatar, un spirit care și-a luat un corp pentru a experimenta această realitate.

TE VĂD așa cum ești în adâncurile tale, acolo unde trăiește sufletul tău.

TE VĂD fără să te judec, fără să te acuz.

TE VĂD fără să aștept nimic de la tine, deoarece așteptările și proiecțiile mele te-ar putea afecta și îți pot întuneca identitatea.

TE VĂD pentru că știu deja că ești o ființă completă și perfectă.

TE VĂD, este modul meu de a te iubi necondiționat și astfel îți permit să te vezi și să te iubesti și tu, așa cum ești.

TE VĂD !

... Mă vezi?



Viata mea! Sa fac ceva cu viata mea!”
Sa-mi traiesc viata!”
Sa profit, sa nu-mi irosesc viata!”
In primul rand, nu este viata mea. Am primit-o cadou la nastere si imi va fi luata la moarte, care este parte integranta a vietii. Din moment ce nu imi apartine, nu pot spune ca este a mea. Traiesc pe timp imprumutat. Cat este, atat este.
In al doilea rand, sunt viata. Din moment ce nu sunt separat, nu o pot trai. Viata nu se poate trai pe sine.
Pe de o parte, nu ai cum sa irosesti ce nu iti apartine, iar pe de alta, nu ai cum sa irosesti ce este infinit. Doar mintea psihologica, cea care traieste in timp, poate spune ca iroseste si ca vrea sa scoata profit din ceea ce crede ca ii apartine.
Nu vei auzi niciodata un caine care sa spuna ca vrea sa profite la maxim. Pur si simplu o face, fara sa piarda nimic.
Numai mintea omului, care traieste oriunde in alta parte, numai aici nu, poate avea aceasta problema. Din moment ce nu este aici, are senzatia ca ii scapa ceva, ca se iroseste cumva. Atunci, va cauta sa scoata profit. Procedand in acest mod, crede ca poate inlocui momentul prezent cu lucruri, cu amintiri sau cu proiectii. ❤



Încrederea îți poate fi înșelată doar când ai așteptări. De fapt, când ai așteptări, nu ai încredere.
Mai degrabă ai o poveste, un film, pe care îl proiectezi asupra cuiva, așteptând ca acel cineva să intre în rol. Dacă se întâmplă spui că omul merită, dacă nu, că este un escroc. Acesta este comerț, nu încredere. E o formă de manipulare ipocrită, prin care poți condiționa pe cineva. Îmi dai, am, nu-mi dai, am motiv să nu am. Atâta timp cât creste și descrește în funcție de acțiunile sau cuvintele altora, doar mimezi că ai.
A avea încredere implică libertate. Îi lași spațiu celuilalt să decidă dacă să facă sau nu ceea ce ceri. Relația nu degenerează dacă a făcut, nici nu se amplifică dacă nu a făcut.
Poți fi înșelat sau mințit, dar nu îți afectează încrederea, pentru că aceasta nu este legată de persoane și acțiunile lor.
Când trăiești în frică, ai nevoie de motive pentru a avea încredere. Când trăiești în relaxare, încrederea există fără motiv.


Mintea ta este precum cioara care adună tot ce strălucește și duce în cuib. Nu poate face diferența dintre un capac de bere și o monedă. Nu cunoaște valoarea reală a ceea ce adună. Pentru ea este important ca ceea ce adună să strălucească.
Exact la fel și mintea, culege tot felul de concepte și își garnisește cuibul cu ele. Și-a format o idee despre ce înseamnă “strălucitor”, iar în jurul ei adună fragmente împrumutate. În final, obține ceva important: o filozofie de viață.
La prima bataie de vânt mai puternică, cuibul, construit din cioburi, se dezmembrează. Atunci se vede cât de interesată este viața de filozofia ciorii. ?


Se spune că e bine să fii atent la ce îți dorești, pentru că s-ar putea să se întâmple. "S-ar putea", nu este sigur. Există șanse să se întâmple sau nu, în funcție de mulți factori: efort, dorință, perseverență, mediu etc.
Ce nu se spune însă, este că trebuie să fii foarte atent la ce nu îți dorești, pentru că se concretizează în 99% din cazuri.
"De ce îți este frică, nu scapi" este cât se poate de real.
De ce?
În "sistem" avem încorporat un limbaj de comunicare, simțirea. Aceasta este Vibrație, singurul limbaj pe care Universul îl cunoaște.
Are rol de busolă: te ajută să te reconectezi la sursă când te rătăcești.
Ori de câte ori ești împotriva vieții prin acuze, blamare, furie, dispreț etc. te rătăcești, te deconectezi de la sursă.
Primești ceea ce simți, nu ceea ce gândești.


Ori de câte ori își încasează răsplata pentru propriile greșeli, mulți spun: “Mă bate Dumnezeu!”.
Mă gândesc că Dumnezeu s-a săturat să îi tot fie aruncată pisica în grădină.
Omul se pedepsește singur, nimeni altcineva nu o poate face. În lumea asta cauzală lucrurile sunt simple: faci, primești. Ce plantezi, aia culegi, nici mai mult, nici mai puțin. Da, e nevoie de ceva timp pentru ca semințele să înflorească, dar se întâmplă. Și oricât te-ai ruga și închina, nimeni nu iți poate scoate ignoranța și frica din sistem dacă tu nu ești prezent. E necesară munca, atenția și implicarea ta 100%. Când dispare frica, iubirea ii ia locul.
Ce ar putea sa îl bucure mai mult decât să vadă că ești în iubire?


"Este prea frumos ca să fie adevărat!”- atât de îndoctrinat devine omul, încât momentele de liniște i se par ciudate.?

Când se naște, omul nu are probleme.

Pas cu pas însă, învață că ele există. Pe baza științei altora, învață să discrimineze și să se manifeste ca atare.

Mai târziu, ajunge în punctul în care nu își mai poate imagina viața fără probleme.

Cum faci problemele să dispară?

Caută sursa: dezvață-te de ceea ce te-au învățat. Privește lucrurile așa cum sunt, fără să pui amprenta propriei percepții
- rațional și emoțional - asupra lor. Sunt situații de rezolvat, dar până NU le cataloghezi, NU sunt probleme.?

13 iulie 2020

Frica, stresul si anxietatea

Prima parte
„Îmi este frică”, „sunt prea stresat”, „sunt anxios”, „am frecvent stări de panică”, „simt cum mi se pune un nod în gât”, „mi-e teamă că o să leșin, că o să-mi pierd controlul”… acestea sunt vocile la unison ale celor care parcă se simt copleșiți de viața de zi cu zi, care parcă nu-și mai găsesc liniștea, ale celor frământați de îngrijorări și gânduri catastrofale, ale multora dintre oameni.
Se spune că, pe lângă depresie, stresul și anxietatea au devenit boala secolului XXI, iar acest lucru nu este departe de adevăr. Scott Stossel ne informează în cartea sa, „Anxietatea”, că această tulburare constituie cea mai comună formă a bolilor mintale din clasificarea oficială de astăzi din SUA, mai răspândită chiar decât depresia și alte tulburări afective. Aproximativ 15% dintre oamenii care trăiesc în Anglia și 40 de milioane de americani suferă la un moment dat de o formă de tulburare anxioasă, iar la nivel mondial, un număr de unu până la șase oameni vor fi afectați de o tulburare de anxietate pentru cel puțin un an la un moment dat în timpul vieții.
Care este natura anxietății? Teoriile și abordările terapeutice ale anxietății pot fi grupate în patru categorii de bază (Stossel, 2019):
Abordarea psihanalitică susține că refularea gândurilor și a ideilor tabu, adesea de natură sexuală, sau a conflictelor psihice interioare duce la anxietate.
Abordarea cognitiv-comportamentală a anxietății consideră că aceasta este un răspuns condiționat de frică – învățăm, adesea prin condiționare inconștientă, să ne temem de lucruri neamenințătoare din punct de vedere obiectiv sau să ne temem prea intens de lucruri puțin amenințătoare.
Abordarea biomedicală se focalizează asupra mecanismelor biologice ale anxietății, pe structurile cerebrale, iar abordarea experiențială privește anxietatea ca fiind un mecanism de coping creat de psihic ca reacție la amenințările asupra integrității sale și a stimei de sine.
Deși în anumite privințe aceste perspective teoretice intră în conflict unele cu altele, nu se exclud reciproc.
Însă ce este anxietatea? Anxietatea poate fi confundată cu frica, însă nu este unul și același lucru. Frica este o emoție care ne semnalizează un pericol real, este de scurtă durată și are un „obiect” concret ce o determină.  Frica apare ca un răspuns emoțional în fața unei primejdii și ne pregătește pentru fugă, însă ne ajută și să găsim soluții pentru a ieși din acea situație primejdioasă. Vorbim aici despre răspunsul fight or flight, adică luptă sau fugi – sistemul nervos simpatic este activat, se secretă adrenalină și noradrenalină, ritmul cardiac crește, presiunea sanguină crește, pupilele se dilată, bronhiile se dilată, crește transpirația, întreg corpul devine tensionat și este pregătit să acționeze.
Cu toate că în prezent viața nu ne mai este amenințată de animale sălbatice, de exemplu, răspunsul luptă sau fugi ne poate fi activat de alți factori pe care îi percepem ca pe o amenințare – grijile ori situațiile stresante de zi cu zi, pierderile suferite – pierderea job-ului sau unei persoane iubite etc. Acest răspuns, la bază, este unul adaptativ, pentru că și frica este o emoție adaptativă - ea ne asigură supraviețuirea, însă devine problematică în momentul în care ne domină și ne controlează viața. Frica excesivă reprezintă punctul comun în cazul tuturor tulburărilor anxioase. Dacă frica vizează un pericol iminent real, anxietatea se referă la anticiparea unui pericol și este caracterizată de îngrijorări excesive și frici iraționale. Deși este normal să ne simțim anxioși în perioade mai dificile sau stresante ale vieții noastre (vorbim aici despre o anxietate normală, tranzitorie, deseori indusă de stres), o anxietate prelungită poate fi un semn al unei tulburări anxioase. În acest caz, simțim o frică intensă, stres și anxietate doar gândindu-ne într-o manieră negativă la anumite evenimente care presupunem că se vor întâmpla în viitor, declanșând, astfel, răspunsul luptă sau fugi chiar dacă nu ne confruntăm cu un pericol real. Ce efect are acest lucru asupra noastră?
- niveluri ridicate ale cortizolului și adrenalinei ne vor afecta memoria și capacitatea de a învăța;
- pentru ca organismul să revină la starea inițială are nevoie chiar și de 60 de minute, iar repetarea acestui ciclu de activare și dezactivare, adică a trăi în permanență într-o stare de stres, poate duce la iritabilitate, insomnii, dureri de cap, tulburări alimentare, dependență de alcool sau droguri;
- vulnerabilitate față de probleme respiratorii – în astfel de momente dacă respirăm accelerat și superficial apare hiperventilația sau putem simți că rămânem fără aer (apare senzația de sufocare). Dacă acest lucru se întâmplă frecvent, ne forțăm sistemul respirator, ceea ce îl poate vulnerabiliza;
- vulnerabilitate față de probleme cardiovasculare – începând de la creșterea tensiunii arteriale și ritmului cardiac până la alte probleme medicale mai grave;
- afectarea sistemului imunitar – care ne poate predispune la infecții sau care poate încetini vindecarea anumitor afecțiuni pe care le avem deja.
Anxietatea poate fi un efect al stresul prelungit, însă poate apărea chiar dacă o persoană nu are prezenți în viața sa factori concreți de stres. În cele ce urmează vom discuta despre stres, iar într-un articol viitor vom reveni asupra celorlalte cauze ale anxietății.
Stresul este un răspuns al organismului la cereri sau solicitări exercitate asupra sa. Stresul poate fi privit ca stimul, și ne referim aici la factorii de stres, ca reacție – starea de tensiune care apare în diferite situații, și ca proces – în fața aceluiași eveniment din exterior, persoanele pot reacționa diferit.
Stresul acut este de scurtă durată, apare în momentele în care ne simțim amenințați de un pericol, ca răspuns la un șoc pe care îl suferim, atunci când ne gândim la anumite evenimente recente neplăcute sau la situații presante care urmează să se întâmple. În fața acestui tip de stres, corpul nostru eliberează cortizol și adrenalină, ceea ce ne determină să intrăm într-o stare de alertă, pregătindu-ne să acționăm.
Stresul cronic se manifestă o perioadă îndelungată de timp și apare când, de exemplu, trăim într-o relație toxică, o familie disfuncțională, când trăim în condiții de viață nefavorabile sau când mintea noastră este „poluată” de fel și fel de gânduri și credințe negative. Vorbim, așadar, de situații dificile, problematice, lăsate nerezolvate, cu care ajungem să ne obișnuim în timp, astfel încât de multe ori oamenii nici măcar nu mai realizează cât de toxic este acest stil de viață. În acest caz, pentru că situațiile care ne declanșează stres sunt lăsate nerezolvate, corpul nostru, din cauza hormonilor eliberați, este în permanență în alertă, suprasolicitat. Pe acest fond, dacă nu facem ceva pentru a ieși din situațiile stresante sau dacă nu ne schimbăm perspectiva, felul în care gândim și ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă, devenim mult mai vulnerabili în fața afecțiunilor fizice sau psihice (precum anxietate sau depresie).
Există, de asemenea, și ceea ce se numește stres pozitiv sau eustres, atunci când ni se întâmplă lucruri pozitive, când ne confruntăm cu schimbări favorabile – o promovare în carieră, căsătoria, nașterea unui copil.
Ce ne cauzează stres?
Printre factorii exteriori putem enumera:
- relațiile interpersonale/relația de cuplu – atunci când există conflicte, abuz de orice fel, lipsă de respect, un mediu toxic;
- insatisfacția privind slujba noastră, suprasolicitarea în muncă, conflicte cu colegi sau cu șefi;
- probleme financiare;
- schimbări/evenimente importante: pierderea unei persoane dragi, pierderea slujbei, un accident.
Printre factorii interni putem enumera:
- gânduri negative, îngrijorări, dialog interior focalizat pe autoînvinovățire, blamare, desconsiderare;
- oboseala, somn insuficient, lipsa unui echilibru între muncă, relaxare și distracție, nerespectarea nevoilor organismului;
- schimbări ale stării de sănătate, schimbări hormonale.
Cum se manifestă stresul?
- iritabilitate, nerăbdare, nervozitate, teamă, tristețe;
- oboseală, epuizare fizică, psihică acompaniată de un sentiment de agitație interioară;
- senzația de a sta ca pe ghimpi;
- dificultatea de a te bucura de viață;
- dificultatea de a te concentra și a lua decizii;
- poate apărea o senzație de singurătate, copleșire sau neajutorare;
- abuz de alcool, droguri, fumat în exces;
- a mânca prea mult sau prea puțin;
- tulburări ale somnului;
- probleme sexuale;
- dureri de stomac, de cap, amețeală.
Atunci, când stresul persistă mult timp în viața noastră, ajungem să ne simțim cu moralul la pământ, tensionați și neliniștiți în permanență, să ne retragem din punct de vedere social, chiar să avem reacții necontrolate. Deși eliminăm factorii de stres, o perioadă după aceea, ne vom simți la fel de obosiți și tensionați, până când organismul nostru își va recăpăta echilibrul.
Așadar, pentru a combate stresul, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să identificăm factorii declanșatori și să le limităm influența – de multe ori oamenii au senzația că nu-și pot controla gândurile, mediul sau felul în care se desfășoară relațiile lor, însă puterea de a ne schimba viața este în mâinile noastre. Dacă suntem stresați din pricina job-ului sau a relațiilor cu colegii sau cu șefii, trebuie să luăm atitudine, să ne apărăm poziția, să facem ceva pentru a rezolva situațiile care nu ne mulțumesc (însă oamenii nu fac asta pentru că își imaginează niște consecințe catastrofale, care, de altfel, pot fi niște temeri iraționale); dacă relația de cuplu reprezintă un factor de stres, trebuie să observăm ce anume nu ne mulțumește, care este contribuția noastră, putem schimba ceva, iar dacă nu, ce alegem să facem în continuare?
Dacă, în general, putem schimba anumite aspecte din viața noastră care nu ne muțumesc și ne cauzează stres, să ne gândim la un plan și să începem să acționăm, iar dacă schimbarea unei situații nu depinde de noi, atunci o manieră prin care putem reduce stresul este să o acceptăm, în loc de a ne consuma energia împotrivindu-ne, blamând, fiind furioși.
Când știm că de noi depinde schimbarea, blocarea într-o stare de pasivitate, de resemnare, nu va face altceva decât să ne întărească sentimentele de neputință, de frustrare, de tristețe, să ne consume pe interior și să ne determine să devenim și mai stresați, temători sau anxioși.
Stresul și anxietatea pot fi considerate fețe ale aceleiași monede, iar în articolul următor din această serie, vom discuta despre tulburarea anxioasă generalizată – ce este, cum se manifestă, care sunt cauzele.

Ce este anxietatea, cum se manifestă și care sunt cauzele?

Partea a doua
Trăim într-o lume în care cei mai mulți dintre noi se confruntă cu stări aparent inexplicabile de rău, un rău profund, adânc, mistuitor. Un rău care îmbracă multe forme, de la boli fizice, până la stări prelungite de teamă și îngrijorare, stres, depresie, dependențe, relații toxice, comportamente (auto)distructive sau de autosabotare, gânduri de sinucidere.
Acest rău inexplicabil ia de multe ori forma anxietății. Pentru că nu știm ce este anxietatea, pentru că nimeni nu ne-a învățat cum se manifestă ea, atât în plan fizic, cât și psihologic, începem să ne gândim că suferim de cine știe ce boli grave, începem să mergem la doctori, iar doctorii nu ne găsesc nimic. Fizic suntem sănătoși, însă ne este rău în continuare – mergem pe stradă și dintr-o dată simțim că ne fuge pământul de sub picioare, inima începe să ne bată cu putere, ne ia amețeală, ni se face greață, începem să tremurăm, ne panicăm și mai tare pentru că ne gândim că dacă vom leșina, dacă ne vom pierde controlul, dacă nu ne va ajuta nimeni, dacă ne vom face de râs, dacă... dacă... Reușim, cumva, să ne adunăm forțele și să mergem mai departe. Izbucnim în plâns, dar ne ștergem repede lacrimile pentru că tot ce ne dorim în acel moment este să ajungem într-un loc sigur, un loc unde să ne simțim protejați, în siguranță, un spațiu unde să simțim că avem control. Pentru că asta este nevoia cea mai aprinsă a celor anxioși – nevoia de siguranță, de certitudine. Au nevoie ca cineva să le confirme că va fi bine, că pericolul pe care îl resimt nu este chiar atât de mare și devastator.
Trăim într-o tensiune continuă, ca și cum în orice moment lucruri groaznice ni s-ar putea întâmpla, nu reușim să ne relaxăm, să ne detensionăm, stăm ca pe ghimpi, vedem răul în orice, ne imaginăm cele mai terifiante scenarii și oricât ne-am gândi, minute în șir, ore, zile, nu putem să ne calmăm, să găsim o variantă care să ne liniștească. Și dacă găsim acea variantă, la scurt timp gândurile obsesive reapar – „dar dacă nu o să fie așa, dar dacă totuși...”
Ne îngrijorăm dacă ne apare, de exemplu, o iritație pe piele, și deja începem să ne facem un întreg scenariu catastrofal – „dacă am cancer de piele, dar dacă am, de unde o să am bani de tratament, nu voi mai putea munci, mă vor concedia, voi ajunge pe străzi, nu vreau să mor, nu vreau să mor. Dar, poate, totuși, nu este asta. Dar dacă e altceva? Dacă, de fapt, am o problemă internă și se manifestă pe piele? Dacă am ficatul bolnav? Nu vreau să merg la doctor, îmi e frică de doctori și de spitale, numai când văd un halat alb simt că iar îmi vine rău, ce să fac, ce să fac?!?” Evităm situațiile sau informațiile care au legătură cu îngrijorările noastre. De exemplu, dacă ne este teamă că ne vom îmbolnăvi de cancer, numai la auzul acestui cuvânt ni se strânge stomacul și nu vrem să mai auzim nimic despre acest subiect pentru că ne reactivează frica.
Ne îngrijorăm dacă copilul nostru tușește și de la o simplă răceală cu care se confruntă ajungem să nu mai dormim nopțile, îl verificăm dacă respiră în pătuț din zece în zece minute și oricât încercăm să ne calmăm, gândurile catastrofale reapar. Dacă avem o pisicuță sau un cățeluș, la fel procedăm și cu ei. Căutăm asigurări – ne sunăm un prieten, ne sunăm apropiații pentru a ne asigura că totul va fi bine, pentru a ne calma.
Ne este foarte greu să ne controlăm temerile și îngrijorările deoarece, în majoritatea cazurilor, acestea apar spontan, ca și cum o avalanșă de gânduri s-ar prăvăli asupra noastră.
Ne îngrijorăm atât pentru aspecte ale vieții de zi cu zi – starea financiară, starea de sănătate, situația profesională, familia, relația de cuplu, viitorul, cât și pentru aspecte legate de însuși faptul de a ne îngrijora – ne este teamă ca nu cumva să ne pierdem controlul sau să înnebunim din cauza gândurilor și senzațiilor fizice - „dacă o să leșin?”, „dacă ceva mult mai grav se poate întâmpla din această cauză?”. Totuși, în ciuda acestor temeri, ne și gândim, cumva, că îngrijorările ne ajută să prevenim anumite situații periculoase (pentru că am folosit deja această strategie – îngrijorarea – pentru a face față unor probleme de viață reale sau imaginare), ca și cum dacă suntem în permanență îngrijorați, suntem și mai atenți, și precauți și mai protejați. Însă, de fapt, îngrijorările și temerile slăbesc capacitatea noastră de a face față problemelor reale atunci când ele apar, deoarece anxietatea ne afectează atât starea fizică, cât și cea psihică.
Avem tot felul de frici inexplicabile care ies la suprafață când ne așteptăm mai puțin. Putem merge la o petrecere și, din senin, începem să simțim cum stările acelea de rău și panică încep să se instaleze. Uneori ajungem să evităm să mai ieșim din casă ori să facem anumite lucruri din teamă ca nu cumva povestea să se repete. Ajungem să nu mai avem încredere în noi înșine deloc.
Simțim apoape tot timpul un nod în gât, simțim cum ni se strânge stomacul și cum ne doare de parcă am fi înghițit un bolovan, facem diaree, simțim presiune în tâmple, ne doare capul, ne simțim ca și cum am tremura pe interior, ne este greu să adormim de la atâtea gânduri, avem coșmaruri, vise ciudate, ne trezim speriați, obosiți, suntem la capătul puterilor, pe muchie de cuțit, tresărim la sunete mai puternice, ne speriem repede și resimțim sperietura intens, ni se usucă gura, ne este sete, însă parcă și apa intră cu noduri. Ne este greu să ne concentrăm, atenția noastră este distrasă ușor, ne este greu să ne adunăm gândurile și să punem în cuvinte ceea ce vrem să transmitem. Avem palpitații, stări de greață, simțim furnicături în corp, parcă nu mai avem aer, respirăm superficial, scurt, nu lăsăm aerul să ne umple plămânii.
Suntem agitați, irascibili, neliniștiți, nu mai avem răbdare, nu mai avem „nervi”. Parcă suntem tot timpul pregătiți de luptă. Suntem în modul „luptă sau fugi”. Cortizolul și adrenalina (care se eliberează în mod normal în situații de pericol iminent, de stres acut) „picură” încontinuu în corpul nostru, pentru că în mintea noastră este în permanență o situație de potențial pericol. Devenim intoxicați de stres, iar acest lucru ne slăbește sistemul imunitar, sistemul cardiovascular, sistemul endocrin ș.a.m.d. Ne vulnerabilizează în fața bolilor. Ne pot apărea și dispărea eczeme pe piele, dureri difuze în corp, nespecifice, uneori ne țiuie urechile, alteori simțim o presiune în piept.
Ne doare spatele, mai ales în partea cervicală, de parcă am purta pe umerii noștri toată greutatea lumii, mușchii ne sunt tensionați, uneori ne deranjează lumina puternică, alteori ni se pare că cei din jur ne copleșesc, ne invadează. Căutăm cu disperare să ne alinăm stările și recurgem la ce ne este la îndemână - consumăm alcool în exces, mâncăm prea mult, luăm pastile, ne uităm cu orele la seriale (chiar dacă vrem să citim, ne este foarte greu să ne concentrăm) și în timp ce facem toate acestea, vuietul minții noastre, ca un cor de barbari, răsună în interior.
Alteori locurile pe care le știm atât de bine, locurile cu care suntem atât de familiarizați, ni se par străine. Avem momente când totul ni se pare ireal, ca și cum realitatea noastră, printr-o glumă proastă, s-ar fi modificat într-o clipită. Oamenii noștri dragi ni se par străini. Privim prin ei ca și cum am privi în gol. Ne simțim ca niște roboți, adică simțim un vid mental (ca și cum mintea noastră s-ar fi golit cu totul) și un vid interior (ca și cum nu ne-am mai simți pe noi înșine, ca și cum am fi străini de noi înșine). Acest lucru ne sperie și începem să ne gândim dacă nu cumva am înnebunit sau dacă nu cumva suntem pe punctul de a înnebuni. Și parcă nimic nu ne poate alina acest sentiment de înstrăinare. Aprindem televizorul, dăm drumul la muzică, însă zgomotele acelea ni se par mult prea stridente, încercăm să vorbim cu cineva, însă de cele mai multe ori ajungem să ne răzgândim, pentru că pur și simplu nu ne simțim înțeleși. Cei din jur ne spun „termină cu prostiile”, „dar ce motiv ai să te simți așa, ce-ți lipsește?”, „sigur ai o lipsă de magneziu sau de calciu”, „hai, nu te mai gândi la asta”. Însă noi nu reușim să nu ne mai gândim la asta și, mai mult, începem să ne simțim vinovați și rușinați – sigur este ceva în neregulă cu noi.
Ei bine, nu este nimic în neregulă cu noi. Suferim de anxietate, suferim din cauza faptului că prea mult timp ne-am neglijat, că prea mult timp ne-am reprimat vocea interioară, că prea mult timp ne-am ascuns și am fugit de rănile și traumele noastre, că prea mult timp am acceptat să fim călcați în picioare, că prea mult timp ne-am sacrificat, am făcut compromisuri și am rămas în relații și medii toxice. Ne-am izolat, ne-am pierdut autenticitatea, spontaneitatea, libertatea interioară sub greutatea vinovăției și rușinii cronice.
Nu ne mai putem conecta cu iubirea din interior, cu iubirea de sine. Multă lume mă întreabă „cum pot să mă iubesc pe mine”, iar eu le spun că iubirea este ascunsă undeva, într-un colț al sufletului, și că tot ce trebuie să facă este să dea la o parte „deșeurile” care au acoperit-o -credințe și gânduri prin care se biciuiesc pe sine, perfecționismul care le spune „niciodată nu vei fi suficient de bun”, durerea, frustrarea, resentimentele, victimizarea. Să se ierte pe ei înșiși, să se accepte pe ei, să renunțe la a se învinovăți și să își asume responsabilitatea pentru ce au făcut sau nu au făcut. Pentru că numai în acest fel vor înceta să mai fugă de ei înșiși, vor înceta să se mai simtă nevaloroși. Însă de multe ori oamenii nu conștientizează de ce se simt așa, de unde vine bagajul acesta.
Acest bagaj vine din traumele noastre, vine din copilăria noastră, din adolescență, vine din relația cu părinții, vine din alegerile pe care le-am făcut mai departe urmând inconștient niște tipare distructive, care nu funcționează, care ne cauzează dezechilibru și boală.
Literatura de specialitate ne spune că  anxietatea poate fi un rezultat al anumitor factori sau combinații de factori precum:
factori genetici: persoanele care au un istoric familial de tulburări anxioase sunt mai predispuse de a devolta și ele o tulburare anxioasă;
factori biologici: se crede că unele simptome ale anxietății generalizate sunt cauzate de un dezechilibru al neurotransmițătorilor la nivel cerebral. Neurotransmițătorii frecvent asociați cu anxietatea sunt serotonina și acidul gama-aminobutiric (nivele scăzute ale acestora). În acest caz, medicația prescrisă are rolul de a normaliza aceste valori;
factori de mediu: în această categorie putem include experiențe negative din copilărie, felul în care am fost crescuți, traume, schimbări, stres, abuz sau neglijare, stil de viață, relații toxice;
factori psihologici: dialog interior negativ, pesimism, rigiditate, perfecționism, așteptări nerealiste, gândirea de tipul „totul sau nimic”, conflicte interioare, neîncrederea în sine.
Însă din experiența mea la cabinet și nu numai am observat că înainte de factorii genetici și biologici, există un numitor comun în cazul anxietății – traumele și rănile nerezolvate din copilărie și stilul de viață ulterior care nu face altceva decât să răsucească cuțitul în rană și să amplifice anxietatea. De exemplu, dacă un copil a fost abuzat, neglijat în copilărie, faptul că în prezent continuă același tip de relație toxică cu părinții săi nu face decât să-i amplifice anxietatea și stările de rău.
Traumele din copilărie apar atunci când copilul simte că îi este amenințată siguranță, iar aici putem include: un mediu de viață dominat de incertitudine și instabilitate, stres, sărăcie, abuz fizic - violență și agresivitate îndreptate spre copil sau spre unul dintre părinți, abuz emoțional (https://www.ursula-sandner.com/abuzul-emotional/), sexual, pierderea unui părinte, o boală gravă fizică sau mentală a unui părinte, neglijare, accidente sau orice fel de evenimente care îl copleșesc pe copil sau îl fac să se simtă izolat de ceilalți. În momentul în care stresul și abuzurile devin parte din normalitatea vieții de zi cu zi, copilul este într-o stare continuă de alertă pentru că încearcă să anticipeze și să se protejeze astfel de următorul abuz, iar în acest fel anxietatea începe să facă parte din viața sa.
Un copil care trece prin astfel de evenimente sau asistă la ele se simte neputincios, vinovat chiar, pentru că nu are creierul suficient de dezvoltat pentru a le face față altfel. Își reprimă emoțiile, își dezvoltă o percepție negativă despre lume și viață, învață să fie neajutorat, să nu mai aibă încredere în oameni și poate dezvolta stres posttraumatic, adică o stare de anxietate prelungită ca urmare a acelor evenimente. Cu cât frica și neajutorarea resimțite în acele momente traumatice sunt mai intense, cu atât anxietatea va fi mai mare. Dacă aceste traume nu sunt vindecate, poți simți chiar până la vârste înaintate, frică, anxietate și un sentiment de neajutorare care nu reflectă, de fapt, adevăratele tale abilități, potențialul tău – doar te simți incapabil, însă acest lucru nu înseamnă că și ești. Pe acest fundal pot apărea și lipsa de motivație, sentimentul că ești „pierdut”, lipsa unui scop sau a unei direcții în viață, sentimente de depresie. La vârsta adultă aceste stări pot apărea spontan, fiind declanșate de anumite evenimente stresante și dificile de viață, pentru că există deja un teren fertil pentru apariția lor sau te pot acompania întreaga viață („de când îmi amintesc sunt așa”) existând în fundalul personalității tale.
Un adult care a fost traumatizat în copilărie se poate simți deconectat de propriile emoții, de sine însuși, poate avea comportamente de supracompensare în relațiile sale sau în viața sa – pentru că simte o vinovăție cronică și din acest motiv, de exemplu, are tendința de a le face altora pe plac chiar dacă acest lucru înseamnă sacrificii și compromisuri din partea sa, poate dezvolta diferite boli pentru că emoțiile reprimate și durerea se somatizează, se manifestă în plan fizic prin intermediul diferitelor afecțiuni.
În acest sens, anxietatea poate fi privită ca un proces de curățare, de conștientizare, acceptare și eliberare a emoțiilor reprimate (furie, frică, neputință, abandon, respingere, rușine, vinovăție, inutilitate etc) care vor să iasă la suprafață, emoții care s-au amestecat, cristalizat, închegat sub formă de traume. Mai poate fi privită și ca un semnal de alarmă care ne face, „ne obligă” să privim în interiorul nostru cu scopul de a ne elibera de vechi credințe și tipare nefolositoare, care vrea să ne transmită că trebuie să „renunțăm” la ceva  - credințe, emoții, atașamente, încrâncenări, anumite ambiții inutile pentru a ne putea dezvolta mai frumos, pentru a putea evolua, pentru a ne putea întinde aripile renunțând la poverile dureroase pe care le purtăm cu noi.
Cum se vindecă traumele?
Atunci, când avem amintirea unui eveniment traumatizant, emoția este foarte vie în interiorul nostru, chiar dacă acel eveniment s-a întâmplat acum 15 ani. Pentru a ne putea vindeca trebuie să ne ocupăm tocmai de aceste amintiri și emoții dureroase pe care le-am evitat până acum, să ne eliberăm de energia negativă pe care am acumulat-o, să ne schimbăm perspectiva, să învățăm să ne gestionăm emoțiile, să ne eliberăm, practic, de vechile tipare după care am funcționat și să învățăm maniere noi de a gândi, a ne gestiona emoțiile și a ne comporta.
Acest proces se desfășoară în etape în cadrul ședințelor de psihoterapie prin restructurare cognitivă (pentru a putea schimba emoția, este necesar să ne schimbăm percepția asupra a ceea ce s-a întâmplat, adică să luăm acel eveniment din trecut și să-l privim dintr-o altă perspectivă acum, prin alți ochi, să-i dăm altă semnificație, să ne rescriem povestea), lucrul cu copilul interior etc, pentru că este nevoie să învățăm un nou model de relaționare, o relaționare sănătoasă (în cadrul relației terapeutice), care să ne ajute să ne schimbăm viziunea.  De asemenea, psihoterapia ne ajută să devenim mai conștienți de factorii care ne declanșează anxietate în prezent, ne ajută să dobândim unelte prin care să combatem acești factori și să ne revizuim gândurile automate și comportamentele dăunătoare pentru a ne putea crea în mod conștient viitorul așa cum ni-l dorim, conștientizând că avem libertate de alegere chiar dacă simțim că nu mai există soluții pentru noi.
Însă pe lângă asta, este necesar să lucrăm cu noi înșine, adică să fim conștienți de noi înșine, în fiecare moment. Dacă, de exemplu, ne focalizăm pe ceea ce simțim în corp, putem observa că simțim furia în stomac și putem simți nevoia să vomităm efectiv pentru a elibera acea furie, pentru a elibera energia traumei. Putem face diaree sau putem plânge în hohote și tremura incontrolabil. Aceste manifestări sunt manifestări fizice în procesul de vindecare a traumelor.
Un alt exemplu prin care putem lucra cu noi înșine este următorul: dacă faptul că o persoană vorbește pe un ton ridicat ne activează o teamă, o rană a copilului nostru interior, pentru că în acele momente retrăim clipele când mama sau tatăl nostru țipa la noi, când trăiam în certuri și scandaluri, să conștientizăm că această reacție din prezent este o reacție a copilului interior rănit, să luăm acel copil în brațe și să-l asigurăm că nimic rău nu se poate întâmpla, pentru că acum noi înșine, adultul din noi, îl poate proteja, consola, oferi afecțiune și protecție. Mai departe, să acceptăm emoția care ne cuprinde, adică să o observăm și să nu ne mai împotrivim odată ce am conștientizat-o pentru a-i permite să se elibereze.
Curentele spirituale ne spun că, în momentul în care suferim o traumă, o parte din sufletul nostru „pleacă/fuge” pentru a se proteja. Adică, din punct de vedere energetic, suntem incompleți pentru că o parte din energia noastră vitală ne părăsește trupul, fapt ce va duce la îmbolnăviri, probleme emoționale, psihologice. Din această perspectivă, șamanii sau alți vindecători ne pot ajuta în procesul de reîntregire și vindecare pentru că ei lucrează cu energii care nouă nu ne sunt accesibile.
Toate aceste procese, fie că vorbim de psihoterapie sau șamanism, pentru a fi eficiente, este necesar să fie susținute de schimbarea stilului de viață.
Acest lucru poate părea copleșitor la prima vedere, însă vorbim aici despre acel gen de schimbare în pași mărunți, dar decisivi. În plus, în momentul în care munca interioară începe, când vindecarea începe, inevitabil ne vom simți altfel și nu vom mai găsi plăcere sau nevoie în a continua vechile comportamente și atitudini. De exemplu, o persoană poate consuma alcool în exces, poate mânca în exces, ca manieră de a-și umple un gol interior cauzat de un abuz suferit care i-a declanșat rușine cronică, sentimente de inutilitate, sentimentul că nu este valoros, că nu merită. Însă dacă acea rană este vindecată, dispare golul, deci și nevoia de a abuza de diferite substanțe.
Pe lângă asta, sunt multe unelte pe care le putem accesa și de care ne putem folosi în drumul schimbării noastre, începând de la nutriție și mișcare, meditație, yoga, până la dezvoltarea de noi hobby-uri.  Dacă nu ne place să mergem la sală, să găsim un alt sport sau o altă activitate prin care să facem mișcare, să nu mai mergem cu liftul, să urcăm scările, să lăsăm în farfurie ultima îmbucătură, astăzi să nu răspundem la acel telefon în afara programului de lucru, dacă ne este greu să spunem „nu” și avem tendința să le facem altora pe plac, să învățăm să-i spunem „nu”, de exemplu, taximetristului care ne întreabă dacă este în regulă să pună muzică deși noi în acel moment nu vrem să ascultăm muzică, agentului de vânzări care încearcă să ne convingă să cumpărăm un produs de care, de fapt, nu avem nevoie ș.a.m.d. Ceea ce vreau să spun este că, în loc să așteptăm să ne simțim noi minunat, în loc să așteptăm să ne vină curajul și ce mai avem noi impresia că avem nevoie pentru a face acele schimbări, să începem chiar și așa, chiar de acum, cu lucruri mărunte, pentru că treptat vom ajunge acolo unde ne dorim. Să învățăm să facem activități pentru noi înșine, pentru plăcerea și bucuria noastră, să pictăm, să ne înscriem la un curs de dans, orice fel de activități prin care să ne exprimăm creativitatea, spontaneitatea, care să ne ajute să ne eliberăm de încorsetări, de rigiditate.
În afara schimbărilor pe care le facem privind stilul nostru de viață, avem nevoie de un mediu în care să ne simțim în siguranță, să ne îndepărtăm, să limităm interacțiunile cu persoanele toxice, fie că vorbim de părinți, rude, prieteni, colegi sau partener de viață.
Haideți să ne imaginăm că anxietatea este un balaur care își scoate rând pe rând cele șapte capete când mintea ta inconștientă percepe un pericol – dacă ai fost abuzat, însă ți s-a inoculat ideea că părinții sunt sfinți și nu ai voie să le ieși din cuvânt, dacă ți s-au indus sentimente de vinovăție, dacă ai fost și ești în continuare manipulat și șantajat emoțional, cel mai probabil și acum ai o relație cu părinții tăi din perspectiva abuzator-victimă. De fiecare dată când ei vor spune sau face ceva greșit, așa cum făceau în copilărie (chiar dacă ei susțin că este înspre binele tău),  adică te vor critica, te vor jigni, te vor umili, te vor abuza fizic (da, unii părinți încă își abuzează fizic copiii deveniți adulți, iar aceșta simt că nu au de ales, că trebuie să stea și să îndure), îți vor contesta alegerile de viață, vor încerca să plaseze responsabilitatea fericirii lor pe umerii tăi, te vor constrânge, balaurul va mai scoate un cap. Mintea ta inconștientă îți percepe părinții abuzatori ca pe un pericol și automat se instalează anxietatea, chiar dacă mintea ta conștientă îți spune „sunt părinții mei, trebuie să-i iubesc și să-i accept indiferent de cum se comportă cu mine”. Cu greu le poți impune limite, dacă nu conștientizezi cu adevărat că ei sunt toxici și nu renunți la credințele disfuncționale în ceea ce-i privește, iar orice tip de relație toxică nu face altceva decât să-ți blocheze sau îngreuneze vindecarea și să-ți adâncească rănile.
Dacă ai fost abuzat, însă ți-ai reprimat tristețea, furia, neputința, pentru că tu ca și copil nu ai putut să ți le exprimi, ele vor ieși la suprafață mai devreme sau mai târziu. Pot ieși rapid în prezența părintelui abuzator, sau nu, dacă mecanismele de apărare sunt încă foarte active – adică dacă tu aveai în copilărie ca mecanism de apărare negarea, acest mecanism se poate activa rapid și acum în prezența părintelui, fapt ce te împiedică să schimbi situația, să-ți eliberezi emoțiile – „ah, nu, el nu este abuzator, așa e el, mai vulcanic”, însă aceste emoții reprimate care sunt vii în inconștientul nostru pot încerca să iasă la suprafață indiferent de situație, de oameni, și dacă nu le acceptăm și nu le permitem să se curețe, anxietatea poate ajunge să ne incapaciteze.
Nu putem schimba o relație sau nu ne putem elibera de o persoană toxică dacă noi continuăm exact în același fel, după același tipar, dacă nici măcar o schimbare cât de mică nu suntem dispuși să facem. Poate că a venit momentul să pui și bunăstarea ta pe primul plan, să nu te mai sacrifici și să nu mai faci compromisuri pentru alții, să nu mai accepți nimic din ceea ce îți face rău și îți răpește din bucuria de a trăi.
Pe lângă cele enumerate și descrise mai sus, este important de menționat și faptul că persoanele care au anxietate și-au antrenat mintea să folosească gândirea negativă. Chiar dacă avem o predispoziție genetică spre anxietate, am trăit într-un mediu defavorizat sau am avut anumite experiențe traumatice de viață, ne este extrem de util să conștientizăm că genele predispun, nu dispun, că cel mai important este cum ne raportăm la experiențele prin care am trecut, că viața are culoarea „lentilelor” prin care o privim. O persoană care a trăit într-un mediu stresant sau abuziv în copilărie poate să devină o victimă în fața vieții, să trăiască în teamă sau poate să înceapă să-și asume responsabilitatea pentru cine este el/ea, pentru cine vrea să devină, să nu se lase prins în propria poveste de viață, în „etichetele” care i-au fost impuse sau pe care și le-a stabilit singur. Dacă ne dăm seama de felul în care gândurile și credințele noastre ne cauzează anxietate, putem învăța să ne schimbăm acele credințe, putem învăța să gândim într-o manieră constructivă și rațională, însă despre felul în care gândurile negative duc la anxietate și stres vom discuta în articolul următor.

Cum gândurile negative duc la anxietate și stres

Partea a treia
Persoanele care au anxietate generalizată și-au antrenat mintea să folosească gândirea negativă. Gândurile și credințele noastre, felul în care percepem realitatea ne conturează viziunea asupra vieții, asupra celorlalți și asupra propriei persoane. Dacă avem gânduri și credințe iraționale, disfuncționale, distructive, vom avea și trăiri emoționale negative. Deși percepem anxietatea ca pe o trăire, de cele mai multe ori ea își are rădăcinile în mintea noastră, în gândurile noastre. Dacă vrem să facem anumite schimbări la nivel mental, iar apoi comportamental, este necesar să  devenim conștienți de tiparele noastre de gândire, de credințele noastre, să realizăm dacă ele ne mai sunt de folos sau pur și simplu le perpetuăm și ne ghidăm în continuare viața după ele, ca și cum am fi pe pilot automat.
Chiar dacă ereditatea sau evenimentele traumatizante de viață predispun la anxietate, intensitatea acestor simptome depinde într-o mare măsură de felul în care persoana gândește și se raportează la acele evenimente de viață și la propria persoană. De exemplu, o persoană obișnuită să trăiască multe emoții negative, care se învinovățește pe sine, evitantă, care are comportamente nesănătoase sau disfuncționale atunci când trece prin greutăți sau stres, este mult mai predispusă la a dezvolta probleme de anxietate în urma anumitor evenimente negative, decât o persoană care trece prin același tip de evenimente, însă care este mai centrată și echilibrată, care a găsit o manieră mai sănătoasă și constructivă de a se raporta la evenimente și situații.
Regulile și credințele inflexibile, categorice, cauzează și amplifică în mare măsură anxietatea.
Cele mai des întâlnite tipare de gândire sau modalități distorsionate de raportare la noi înșine, la alții sau la lume sunt:
-acordăm atenție în special acelor informații și fapte care să ne confirme temerile sau gândurile negative – de exemplu, dacă urmează să avem un examen important, ne îngrijorăm că îl vom pica, mai mult decât atât, suntem ferm convinși că îl vom pica, pentru că selectăm și ne focalizăm doar pe acele experiențe negative asemănătoare din trecut, ignorând reușitele sau succesele noastre anterioare. Sau gândim „sunt un ratat, nu am cum să reușesc ce-mi propun” și ne focalizăm astfel doar asupra eșecurilor anterioare și asupra potențialelor obstacole viitoare, însă nu pentru a găsi soluții în eventualitatea în care ne vom confrunta cu ele, ci pentru a ne întări ideea că oricum nu avem cum să reușim, subestimându-ne capacitățile.
În această situație ne putem întreba care sunt avantajele și dezavantajele acestui tip de gândire. Care sunt informațiile care ne sprijină acest tip de gândire și care sunt informațiile care o contrazic? Ne putem imagina și un alt fel de rezultat (neutru sau pozitiv)? Dacă nu, ce ne împiedică să facem asta?
considerăm că suntem valoroși, că merităm să fim tratați frumos, că merităm să fim iubiți doar dacă... facem lucrurile perfect (sau arătăm perfect), obținem rezultate perfecte, ne sacrificăm pentru alții, pentru a le face pe plac. Atât perfecționismul cât și strădania noastră de a le face altora pe plac pentru a fi apreciați, validați și iubiți ne cauzează stres și anxietate pentru că, pe de-o parte, nu există perfecțiune, însă în obsesia noastră de a o atinge vom fi veșnic nemulțumiți de noi înșine, iar pe de altă parte, pentru că nu putem să le oferim altora pe tavă fericirea și împlinirea pe care nu și le pot dobândi pe cont propriu, vom trăi mereu cu teama că nu suntem suficient de buni pentru că nu le putem îndeplini aceste așteptări absurde.
- (ne) etichetăm – pe baza anumitor greșeli din trecut sau situații repetitive în care ne-am comportat într-un mod anume, ajungem să ne etichetăm într-un fel specific, etichetă ce ulterior ne condiționează comportamentele viitoare sau ne limitează și ne cauzează anxietate pentru că, de fapt, ne așteptăm că istoria se va repeta. De exemplu, dacă în trecut, atunci când trebuia să vorbim în fața unui grup de oameni sau să interacționăm cu persoane noi, necunoscute, eram tensionați, poate stângaci din pricina emoțiilor și a nesiguranței, ne pierdeam sau nu ne mai găseam cuvintele, putem să ne etichetăm ca fiind „ciudați”, nedescurcăreți, incapabili. Din acest motiv ne așteptăm ca și în viitor, în orice situație asemănătoare, să reacționăm la fel, să nu ne mai găsim cuvintele ori să gafăm. Ne îngrijorăm excesiv pentru că ne încorsetăm singuri în astfel de etichete, fără să luăm în considerare și faptul că nu trecutul ne dictează viitorul, ci felul în care alegem să fim, să gândim și să ne comportăm în prezent. Astfel că, în loc de a evita situațiile de care ne temem, putem să le confruntăm, însă cu o atitudine nouă, abordându-le rațional și găsind soluții la temerile noastre. Când observăm că ne punem iarăși o anume etichetă, să ne gândim că nu întotdeauna ne-am comportat așa (adică să nu mai generalizăm) și, în plus, avem capacitatea de a învăța din greșelile noastre și a ne comporta altfel de acum înainte.
suprageneralizăm – pornind de la un eveniment singular tragem concluzii cu caracter general. De exemplu, dacă am avut o relație problematică sau conflictuală, ne așteptăm ca și celelalte relații să fie la fel sau dacă fostul nostru partener ne-a mințit cu ceva, ne spunem că toți bărbații/toate femeile mint.
gândim dihotomic, pe principiul „totul sau nimic”, „alb-negru” – nu vedem nuanțele de gri, ci gândim în termeni absolutiști. De exemplu, dacă ratăm un interviu de angajare, considerăm că ne-am ratat întreaga carieră.
exagerăm, facem o catastrofă din nimic – gândim, într-o manieră irațională, că ceva este mult mai grav decât este. Transformăm un eveniment neplăcut într-o adevărată tragedie. De exemplu, primim un feedback negativ de la liderul echipei din care facem parte și imediat ne imaginăm că vom fi concediați sau trecem printr-o perioadă mai dificilă, ne simțim obosiți psihic și fizic, și deja începem să ne gândim că suferim de o boală foarte gravă.
ne bazăm pe gândirea emoțională, adică interpretăm datele realității prin prisma trăirilor noastre emoționale: „mă simt ca un ratat pentru că nu știu ce carieră să urmez, iar dacă mă simt așa, înseamnă că și sunt un ratat” sau „îmi este teamă să zbor cu avionul, iar dacă simt asta, înseamnă că a zbura cu avionul este într-adevăr periculos”.
considerăm că știm ce gândește o altă persoană fără a avea însă suficiente informații care să ne susțină părerea formată – tragem concluzii pripite fără a întreba persoana respectivă, fără a verifica dacă acele concluzii sunt adevărate sau false. De exemplu, putem spune „nu îmi voi publica lucrarea, pentru că știu că ceilalți nu o vor aprecia”, „nu voi iniția o conversație pentru că știu că ea nu mă place”. În acest caz, chiar și simplul fapt de a înlocui „știu...” cu „este posibil ca...” ne ajută să avem o altă abordare asupra situației.
ghicim viitorul, adică avem impresia că știm cu certitudine că ceva se va întâmpla – facem presupuneri, prevedem finaluri negative, chiar dacă nu avem suficiente dovezi pentru aceasta: „sigur astăzi voi avea o zi proastă”, „cu siguranță nu îmi voi lua permisul de conducere”, „sunt convins că ea mă va refuza” ș.a.m.d. În acest fel mintea noastră inconștientă va interpreta aceste afirmații ca pe un fapt și cel mai probabil vom ajunge să ne comportăm în consecință, să atragem exact acele rezultate de care ne temem.
dăm vina pe altcineva/pe altceva – în momentul în care dăm vina pe altcineva sau pe altceva pentru problemele sau pentru felul în care arată viața noastră, ne predăm puterea personală în exterior (pentru că dacă nu noi suntem responsabili, nici nu putem schimba ceva) și trăim cu senzația că în orice moment lucruri neplăcute și imposibil de controlat sau prevăzut ni se pot întâmpla din senin, însă nu pentru că și noi contribuim (chiar și într-o manieră inconștientă) la acest proces de cauză-efect, ci din vina altora. Dacă, în schimb, ne asumăm responsabilitatea, ne asumăm și puterea de a face schimbările dorite.
ne comparăm cu alții sau ne forțăm să devenim altcineva decât suntem în acord cu anumite standarde (până la urmă arbitrare și schimbătoare) din exterior – dacă există aspecte pe care vrem să le îmbunătățim la noi, trebuie, în primul rând, să le acceptăm (adică să ne asumăm responsabilitatea pentru ele), să conștientizăm de ce ele nu ne sunt benefice și să începem să le schimbăm cu pași mărunți, dar constanți și siguri. Dacă ne străduim să fim altcineva decât suntem, să obținem ori să facem lucruri doar pentru că alții le fac, pentru că „așa trebuie”, „așa este normal” sau să le facem pe plac altora, anxietatea își va face simțită prezența pentru că vom gândi (conștient sau inconștient) „dacă nu corespund acelor standarde, voi fi respins, criticat, exclus, ignorat etc”. În plus, dacă trăim în dezacord cu valorile, nevoile și dorințele noastre, dacă facem nenumărate compromisuri, cum ne putem simți liniștiți și împăcați? În acest caz, anxietatea este ca un semnal de alarmă care ne spune că ne-am trădat pe noi înșine.
credem că îi putem schimba pe ceilalți – deseori oamenii se autoiluzionează crezând că îi pot schimba pe ceilalți sau că dacă iubesc ori se sacrifică suficient de mult pentru cineva, acel cineva se va schimba pentru a le corespunde așteptărilor. În realitate o persoană nu se schimbă în mod autentic „de dragul” sau „de gura” cuiva, ci dacă și doar atunci când își dorește asta.
suntem categorici și interpretăm evenimentele într-o manieră lipsită de realism, prin prisma dorințelor noastre și nu prin prisma realității obiective – „nu mă interesează de ce mă respinge, el trebuie să se comporte cum vreau eu”, „chiar dacă realitatea îmi arată altceva, ea trebuie să mă iubească pentru că așa vreau eu”. În acest fel ne încăpățânăm, ne agățăm de niște așteptări iluzorii și bineînțeles că începem să ne îngrijorăm, să ne frământăm și să suferim când observăm semnele care ne arată că așteptările noastre nu sunt împlinite. În loc de a accepta starea de fapt a lucrurilor și a acționa în consecință, continuăm să negăm realitatea și să planificăm strategii prin care pretențiile noastre să fie satisfăcute.
ne atribuim o vină disproporționată pentru producerea unor evenimente negative, chiar dacă au existat și alți factori care au contribuit la producerea acelor evenimente, însă pe care noi îi ignorăm – de exemplu, un părinte poate spune „este vina mea că fiul meu și-a ratat cariera” sau „este vina mea că soțul meu a avut acel accident – dacă aș fi ajuns mai repede acasă, nu l-aș fi lăsat să plece”.
rămânem ancorați în regrete privind trecutul, în loc de a ne focaliza asupra prezentului și viitorului – ne gândim asupra acelorași situații, ne învinovățim pentru greșelile făcute, îi învinovățim pe alții, ne imaginăm „ce ar fi fost dacă nu aș fi spus aceasta / nu aș fi procedat în acest mod”. Nu putem schimba trecutul, putem doar învăța din experiențele pe care le-am avut. Acceptând trecutul și lăsându-l unde îi este locul ne vom fi eliberat de o mare povară.
ignorăm pozitivul și ne focalizăm atenția exclusiv pe evenimente cu caracter negativ – de exemplu, în urma unui proiect realizat, primim atât feedback pozitiv, cât și negativ, însă ne focalizăm atenția doar asupra criticilor, ignorând aspectele pe care le-am făcut bine. Gândind în felul acesta, reușim să acumulăm o serie de amintiri negative, deoarece ne vom aminti doar de lucrurile pe care nu le-am făcut bine sau de momentele în care am fost criticați. Sau putem chiar să transformăm niște evenimente pozitive în unele negative – de exemplu, primim o vizită din partea unui prieten, însă în loc de a ne bucura de compania acelei persoane, începem să ne gândim dacă nu cumva vrea ceva de la noi, dacă nu cumva are intenții ascunse și doar se preface.
îi judecăm pe ceilalți dar și pe noi înșine în termeni extremi- dacă spun/fac asta sunt un om bun/rău”, „el este un om valoros pentru că..../el este un om nevaloros pentru că...”. Nu există nuanțe de mijloc, oamenii sunt pur și simplu împărțiți în categorii în funcție de niște prejudecăți. Nu putem accepta, de exemplu, că dacă un om alege să divorțeze nu este un om rău, ci îl judecăm din start ca fiind imoral sau egoist și îl etichetăm „ăla/aia care și-a lăsat familia”, chiar dacă familia aceea devenise un teatru de război. Raportându-ne și la noi înșine în această manieră categorică, ne vom amplifica sentimentele de vinovăție, lipsă de valoare, neîncredere și anxietate.
ne invalidăm / desconsiderăm singuri reușitele – dacă avem o realizare, spunem că „ce mare lucru am făcut”, „oricum sunt alții mult mai buni ca mine” sau „am avut noroc”. Cumva, nu ne considerăm suficient de buni și capabili, nu ne asumăm calitățile și avem impresia că „din întâmplare” am reușit să realizăm ceva. Dar când greșim, ne blamăm și suntem foarte duri cu noi înșine.
ne valorizăm prin rolurile noastre și ne identificăm cu ele – poate că nu ne-am acordat timpul și atenția de a ne cunoaște pe noi cu adevărat, de a ne descoperi dincolo de rolurile pe care la îmbrățișăm în societate, carieră sau familie. De exemplu, ne privim copiii ca pe niște reflecții ale noastre – dacă ei reușesc în viață, înseamnă că și noi suntem niște învingători, dacă ei greșesc, înseamnă că nici noi nu suntem suficient de buni, sau dacă ne pierdem statutul profesional, automat ne simțim lipsiți de valoare, niște „nimeni”.
Dialogul interior al unei persoane anxioase este prea mult focalizat pe viitor și pe trecut și prea puțin pe prezent.
Teama de viitor vine din faptul că nu știm ce va urma, însă facem presupuneri care ne îngrijorează. Ne este teamă de necunoscut, de imprevizibil, de faptul că nu vom putea controla „catastrofele” care parcă așteptăm să ni se întâmple. Da, nu putem ghici viitorul, însă putem să ne trăim viața cu intenție. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că devenim conștienți de faptul că viața nu ni se întâmplă, ca și cum noi nu am avea nicio putere, ci putem să ne trasăm singuri, într-o manieră conștientă, calea. Adică să ne facem un plan de viață, să știm încotro ne îndreptăm și pentru ce facem aceasta, să ne facem niște planuri realiste de viitor, să ne stabilim obiective pentru acele planuri și să le urmăm pas cu pas. Să fim conștienți de faptul că ne putem confrunta cu obstacole și să ne raportăm într-o manieră rațională la ele – în loc de a ne pierde în frământări legate de faptul că lucruri îngrozitoare ni s-ar putea întâmpla (fapt ce, de multe ori, ne împiedică să începem să acționăm), să ne setăm intenția că dacă ne vom confrunta cu provocări, vom face tot posibilul să găsim soluții, pentru că avem puterea de a depăși dificultățile vieții.
Persoanele anxioase mai au, de asemenea, tendința de a supraanaliza evenimentele trecutului. Se învinovățesc, au multe regrete, se rușinează pentru ce consideră că au făcut greșit, se gândesc „dar dacă aș fi procedat altfel...”, „dar dacă lucrurile nu s-ar fi petrecut așa...”. Nu ne ajută la nimic să purtăm cu noi rușinea și vinovăția unui trecut care nu mai există, ce putem face în schimb este să ne învățăm lecțiile și să mergem încrezători și asumați înainte. Dacă în prezent te temi pentru ce s-ar putea întâmpla în viitor, nu ai încredere în tine și te aștepți să eșuezi, rememorarea „greșelilor” din trecut nu va face altceva decât să-ți amplifice temerile și sentimentele de neputință. Să lăsăm trecutul unde îi este locul, să ne focalizăm pe aspectele noastre pozitive și pe ce putem face și să ne îndreptăm conștient spre viitorul pe care ni-l dorim.
Nu evenimentele în sine ne cauzează anxietate, ci felul în care ne raportăm la ele – amintirea unui episod neplăcut sau dureros din trecut ori presupunerea că un anumit eveniment neplăcut sau dureros se va întâmpla în viitor ne poate cauza anxietate în prezent în funcție de felul în care ne raportăm la el, iar noi ne raportăm la evenimente, situații, oameni sau noi înșine în acord cu credințele noastre, cu mentalitatea noastră. Astfel că, stările noastre emoționale sunt rezultatul modului în care interpretăm un anumit eveniment, iar dacă ne schimbăm această interpretare, ne vom schimba și trăirile afective.
Dacă avem credințe și gânduri negative, vom interpreta exagerat sau catastrofizant evenimentele. Aceste cogniții negative funcționează la mai multe niveluri:
nivelul credințelor centrale care au la bază schemele cognitive (set de percepții bine organizate și consolidate referitoare la sine și la ceilalți) – aceste credințe centrale se formează în copilărie în urma experiențelor de viață, a felului în care am fost crescuți și sunt percepute ca niște adevăruri absolute. Acestea pot să rămână în stare latentă până când sunt activate de anumiți factori din exterior. De exemplu, credința centrală în stare latentă „sunt de neiubit” a unei persoane poate fi activată dacă este respinsă sau dacă trece printr-o despărțire. Odată activată, persoana va căuta acele informații care să-i confirme această credință, neluând în considerare alți factori sau alte informații care contrazic această credință;
nivelul credințelor intermediare (reguli, presupuneri, atitudini disfuncționale) – acestea iau forma unor afirmații de tipul „dacă.. atunci” și derivă din credințele centrale. De exemplu, dacă credința centrală este „sunt nevaloros”, poate să apară presupunerea (credința intermediară) „dacă nu sunt aprobat de toată lumea, nu sunt o persoană valoroasă”, sau regula „trebuie să mă mulțumesc cu puțin”. Un alt exemplu de credință intermediară este „dacă le fac pe plac celorlalți, aceștia mă vor simpatiza”.
nivelul gândurilor automate – se declanșează spontan, fără efort, ca răspuns la o situație specifică și iau deseori forma distorsiunilor cognitive. Acestea provin din credințele centrale, dar și din cele intermediare. De exemplu, o persoană poate face o greșeală și automat gândește „sunt un ratat” sau nu i se răspunde la salut și automat gândește „nu mă place” (deși poate persoana în cauză nu l-a auzit). Aceste gânduri automate pot proveni din anumite credințe centrale precum „nu merit să fiu iubit”, „sunt indezirabil”, „sunt defect”, „sunt incapabil”.
În lupta cu anxietatea este important să preluăm controlul asupra gândurilor și emoțiilor noastre, iar pentru a ne lua gândurile în stăpânire trebuie  să conștientizăm de unde vin acestea. 
Gândurile negative prin care ne criticăm, de devalorizăm pot proveni din faptul că ne comparăm cu alții și constatăm că nu suntem sau nu avem ce au ei, în loc de a ne compara cu o versiune anterioară a noastră pentru a observa cât de mult am evoluat sau câte am învățat pe parcurs. Ne judecăm, de asemenea, în funcție de așteptările pe care societatea și ceilalți le au de la noi. Dacă reușim să îndeplinim acele așteptări, corespundem, dacă nu, ne devalorizăm, ne simțim vinovați, rușinați, ca și cum nu am fi suficient de buni. În plus, vocea noastră critică interioară poate fi, de fapt, vocea celor care ne-au criticat sau ne-au devalorizat când eram copii (de obicei vocea părinților pe care am introiectat-o).
Gândurile negative provin și din faptul că nu avem încredere în noi înșine, astfel încât, gândindu-ne la viitor, supraestimăm potențiale pericole și ne subestimăm capacitățile.
Așteptările nerealiste și toți acei „trebuie să...” reprezintă și ele o sursă de negativitate în viața noastră, precum și tendința de a supragândi - a rumina problemele trecute și a anticipa alte probleme și greutăți ce ar putea apărea în viitor, adică a repeta obsesiv anumite gânduri negative și, bineînțeles, neproductive.
Ce putem face referitor la cele enumerate mai sus?
-să învățăm să ne controlăm gândurile și emoțiile – despre acest subiect am mai scris aici și aici dar și în cartea „Puterea ta interioară. Învinge-ți emoțiile negative și construiește-ți o minte sănătoasă”;
-să ne dezvoltăm încrederea în sine și iubirea de sine - despre acest subiect am mai scris aici și aici, dar și în cartea „Iubire fără compromisuri. Ghidul relațiilor mature” ;
să ne eliberăm de vinovăție și rușine - despre acest subiect am mai scris aici;
să ne creăm emoții pozitive - despre acest subiect am mai scris aici;
să fim atenți la stilul de viață -să rămânem activi, să facem mișcare, să avem o dietă echilibrată, să limităm consumul de alcool (deși pe moment ne poate ajuta să nu ne mai simțim stresați, pe termen lung ne amplifică anxietatea), să ne facem un program de somn, să medităm, să învățăm tehnici de relaxare, să petrecem timp în natură;
- să învățăm să fim asertivi - comunicarea asertivă presupune să îți exprimi în mod direct, deschis și sincer punctul de vedere, nevoile, emoțiile, ideile și opiniile, respectând în același timp nevoile și părerile celuilalt. Comunicând asertiv te respecți pe tine, deoarece ești dispus să îți aperi interesele și drepturile, dar ții cont și de nevoile, sentimentele și drepturile celuilalt. Îți asumi responsabilitatea pentru tine însuți, pentru acțiunile tale, fără a judeca sau învinovăți pe alții.




smr

  CUVINTE INTELEPTE O să o iei de la capăt. Nu pentru că poți sau vrei asta, ci pentru că nu există altă cale. Odată ajuns la un "capăt...